sâmbătă, 14 martie 2015

DESTINUL



Pe-o filă albă arunc haios, cuvinte împrăştiate,
Idei spontane strecorând şi gînduri sfâşiate;
De unde iau, spre unde adun, rămîne-un gol imens,
Asurzite şoapte, cuvinte conturate în pustiul dens.

O lume veche, un port străin, îmi ancorez destinul,
Un loc pustiu, pămînt ne viu, ce dulce-mi este chinul;
Am adunat din piatră praf, în goluri aruncate,
Pierdute în etern trecut, de ani au fost spălate.

Ochii-mi sunt îngreunaţi, cu pleoape timpul număr,
Mişcînduse-n tandem solemn, încet, umăr la umăr,
Sunt soarta şi norocul meu, bizară şi rebel,
Aproape şi departe-i ţin, turnate-ntr-un inel.

Privirea şi cuvîntul, îmi sunt legate-n lanţ,
Iar din adînc ecoul se topeşte rece-n şanţ;
Din piatră greu izvoare mercuriu topit,
Deasupra gîndurilor moarte se-ntinde cerul înegrit.

C-o neagră umbră mă acoper, o neagră pană-n mînă ţin,
În larg privesc cu ochii negri, din zare negre păsări vin.
Sub talpe greu eu simt, pămîntul negru cum suspină,
În faţa ochilor mei grei, o viaţă văd străină.

Trimis am fost eu în exil, de propriul meu cuget,
Prin sticlă văd nestingherit cum timpul rece curge.
Prin sită fină strecurînd, emoţii încremenite,
Greşeli, ratări, realizări – amintiri întroienite.

Cine ştie cât rămâne-n veacul ăsta ca să port,
Tot purtînd al meu Destinul priponind-ul într-un port.
Şi-n nemărginite gînduri dintr-un orizont în altul,
Voi fi cel neauzitul, binecuvântat de-Naltul.


Cocieri Andrei
 Februarie 2014

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu